Dragi cititori,

acest mesaj al Sfântului Augustin, care ne-a fost comunicat prin Stefania Caterina, se inserează în programul prezentat de Sfântul Arhanghel Mihail în mesajul din 17 martie 2013 cu aceste cuvinte: „Astăzi începe pentru voi toţi un mare drum de reînnoire spirituală…“ Sfântul Augustin subliniază: „Dumnezeu a dorit ca eu să încep cu voi drumul de sfinţire prevăzut în acest timp pentru poporul lui Dumnezeu. Alţii vă vor vorbi după mine… mari mărturisitori ai lui Dumnezeu pe Pământ și în Univers“. Ce înseamnă acest lucru?

Dumnezeul Trinitar şi Unic acţionează mereu în mijlocul nostru. Viaţa Sa, care e sfinţenie, se va manifesta tot mai mult, până la culme, când Fiul Său va veni în glorie (Ap 1,7-8). Cu El se vor manifesta sfinţii Săi (Zah 14,5), toată sfinţenia tuturor timpurilor: Viaţa va triumfa în Noua Creaţie!

Dragi cititori, dorim să nu rămâneţi simpli cititori, ci să deveniţi instrumente ale sfinţeniei, instrumente care manifestă Viaţa. Porniţi la drum, pentru a putea primi tot ceea ce Dumnezeu doreşte să vă comunice, atât individual cât şi în nuclee, prin toţi sfinţii, prin toţi drepţii, prin comuniunea Universală în Spiritul Sfânt. Noi vă vom însoți încercând, aşa limitaţi cum suntem, să vă transmitem sfinţenia lui Dumnezeu cu viaţa noastră, în speranţa că astfel vă vom putea ajuta să deveniţi sfinţi. Vă binecuvântăm cu iubire.

Stefania Caterina şi Tomislav Vlašić

 

Mesajul Sfântului Augustin, episcop şi doctor al Bisericii, din 3 aprilie 2013

 

„Dragi fraţi şi surori, Dumnezeu a vrut ca eu să încep cu voi drumul de sfinţire prevăzut în aceste timpuri pentru poporul lui Dumnezeu. Alţii vă vor vorbi după mine; va fi un dialog profund între Dumnezeu şi poporul Său, Biserica, prin diferite instrumente care au fost şi sunt  mari mărturisitori ai lui Dumnezeu pe Pământ şi în Univers.

Dumnezeu doreşte să vă vorbesc despre sfinţenie ca principiu şi mijloc de sfinţire pentru fiecare dintre voi şi pentru Biserica întreagă. Ce înseamnă sfinţire? Înseamnă că fiecare din voi şi toţi împreună sunteţi destinaţi să fiţi glorificaţi în Dumnezeu şi de către Dumnezeu, să străluciți în gloria Creatorului. El e Tată şi de aceea doreşte să împărtăşească cu toţi fiii Săi, fără excepţie, gloria şi puterea Sa. Doreşte ca tot poporul care Îi aparţine să fie un popor glorios, capabil să mărturisească măreţia Sa.

La sfinţirea personală dar și ca popor, nu se poate ajunge fără sfinţenie. Ea nu e departe de existenţa voastră ci face parte din ea încă de la început. De fapt, omul cunoaşte sfinţenia lui Dumnezeu încă din momentul conceperii sale; chiar în acel moment se află în faţa Creatorului şi e chemat să aleagă între Dumnezeu, Binele suprem, şi Lucifer, începătorul răului. Asta înseamnă că fiecare om experimentează existenţa lui Dumnezeu şi a demonului, cu o certitudine absolută, încă din momentul zămislirii sale; încă de atunci Dumnezeu îl asistă cu harul Său pentru a-l ajuta să aleagă. Dacă Îl alege pe Dumnezeu, atunci alege sfinţenia, pentru că Dumnezeu e Sfânt ,şi cine Îl primeşte pe Dumnezeu în viaţa Sa, primeşte şi sfinţenia Sa. Omul e liber să aleagă şi rămâne liber să aleagă din primul moment până în veşnicie. Nu voi insista asupra acestui punct, pentru că aţi primit deja multe explicaţii în aceşti ani.

Dumnezeu l-a creat pe om să fie un fiu al Său, de aceea l-a destinat pentru sfinţenie, l-a chemat la sfinţenie din momentul zămislirii sale. Cum ar putea, de altfel, cel care e Sfânt să dorească pentru fiii Săi altceva decât sfinţenia? Alegerile greşite ale omului sunt cele care-l corup, îl fac să decadă; Dumnezeu îl cheamă pe fiecare om la sfinţenie şi sămânţa vieţii divine există în spiritul uman. De aceea, spiritul omului conservă amintirea lui Dumnezeu din momentul zămislirii. Viaţa pământească, cu încercările ei, cu luptele, ispitele şi cu prezenţa apăsătoare a răului, pot să estompeze acea amintire iniţială, dar nu o pot stinge de tot. Ea rămâne ca un geamăt profund, uneori inexprimabil, în adâncul sufletului fiecărui om, chiar şi a aceluia care-L respinge pe Dumnezeu.

Fiecare om poate percepe în el însuşi viaţa lui Dumnezeu, în funcție de originalitatea sa; tinde spre acea viaţă, o caută aşa cum o plantă caută lumina de care are nevoie pentru a trăi. Omul tânjeşte necontenit după Dumnezeu, chiar şi atunci când nivel raţional Îi ignoră existenţa, deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu nu e o cunoaştere raţională. Spiritul Sfânt acţionează în profunzimile spiritului omenesc şi-l orientează înspre ceea ce stă mai presus de om; îl înalţă la Dumnezeu, pentru că El însuşi este Dumnezeu şi vi Se comunică, unindu-vă cu Tatăl şi ci Fiul, aşa cum El însuşi este unit cu Ei.

Sfinţenia, deci, e fundamentul sfinţirii, e o sămânţă sădită în voi de către Creator. Atunci când omul Îl primeşte pe Dumnezeu în viaţa sa şi-L iubeşte, sămânţa încolțește și răsare sfințenia, care creşte până când devine un arbore, arborele vieţii voastre. Acest arbore produce frunzele şi fructele care sunt virtuţile şi faptele. Timpul trece şi, dacă e bine îngrijit, arborele vostru dă roade tot mai bogate, până când Creatorul decide să-l sădească într-o altă grădină, cea a veşniciei. Şi aici continuă să dea rod până când va veni Noua Creaţie, şi fiecare arbore va fi pus la locul său pentru totdeauna. În Noua Creaţie se va realiza glorificarea definitivă a fiecărui fiu al lui Dumnezeu şi a întregului Său popor; nici măcar gloria Paradisului nu e definitivă: sfinţii aşteaptă Învierea de la sfârşitul timpurilor, preludiul Noii Creaţii, al Împărăţiei veşnice a Dumnezeului nostru. Atunci, sfinţenia fiecăruia şi a tuturor va ajunge la împlinirea sa glorioasă: oamenii şi creaturile vor fi sfinţite, adică glorificate.

Sfinţenia e deci mijlocul de acces în Noua Creaţie. E ceea ce vă trebuie pentru a înainta în aceste timpuri, în care Dumnezeu aşteaptă ca fiecare din voi şi toată Biserica să ajungă la adevărata sfinţenie. Isus Cristos, primul născut din Noua Creaţie şi Capul Bisericii, s-a sfinţit pe Sine prin Jertfa Sa, deschizând drumul către sfinţire întregului popor. De aceea, nu trebuie să vă temeţi: Isus v-a dat Trupul şi Sângele Său ca hrană, pentru ca dorinţa de Dumnezeu care stă în voi toţi să nu rămână doar o dorinţă, ci să devină o realitate concretă şi vizibilă în sfinţenia fiecăruia şi a întregii Biserici.

Aş vrea să înţelegeţi că virtuţile şi faptele bune ale creştinilor sunt rodul sfinţeniei, şi nu invers. Fiţi atenţi la acest aspect: omul poate face multe fapte bune fără să fie sfânt; poate să aibă comportamente virtuoase, care, însă, nu sunt virtuţi. Lumea e plină de acţiuni umanitare care nu provin din sfinţenie ci din compasiune umană, emoţie, din sentimente. Chiar şi cei care-l slujesc pe Satana îşi maschează adesea reala lor activitate prin fapte aparent bune. Voi să nu faceţi aşa, ci ceea ce sunteţi şi tot ceea ce faceţi, să fie rodul iubirii voastre pentru Dumnezeu, al dăruirii voastre sincere Lui, prin Isus Cristos, şi al iubirii dezinteresate pentru ceilalţi.

Să nu aveţi nicio ambiţie. Să ştiţi că există o ambiţie subtilă şi periculoasă: aceea de a deveni sfinţi pentru a fi admiraţi de oameni. Aceasta vă îndepărtează de adevărata sfinţenie, vă lasă fără iubire şi face zadarnic orice merit, după cum spune Sfântul Pavel (ICor,13).

Atunci, cine este cu adevărat sfânt şi ce anume este sfinţenia? Sfânt este cel care trăieşte pentru gloria lui Dumnezeu Tatăl „prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos”, condus de Spiritul Sfânt. Cine trăieşte aşa, intră în viaţa Preasfintei Treimi, care este un flux neîntrerupt de iubire între Cele Trei Persoane Divine. Cine trăieşte pentru Dumnezeu, nu mai poate trăi pentru sine, ci caută comuniunea cu fraţii şi-i iubeşte pe ceilalţi cu aceeaşi iubire cu care este iubit.

Pentru creştini, uniunea mistică cu Cristos este cheia care permite accesul la adevărata sfinţenie. Numai Isus Vi-L revelează pe Tatăl şi vă dăruieşte Lui; în Numele lui Isus, primiţi Spiritul Sfânt             (In 14,26). De aceea, trebuie ca întreaga Creaţie să fie reunită în Cristos: totul trebuie să fie recondus la Tatăl prin Fiul, în Spiritul Sfânt. Fără reunirea în Cristos, nu există nici sfinţenie, nici sfinţire, iar Dumnezeu doreşte sfinţirea întregii Creaţii. De aceea, e absolut necesar ca Creaţia să fie reunită în Cristos, şi această reunire este un proces deja în desfăşurare.

Din toate acestea, puteţi înţelege ce este sfinţenia: este adeziunea profundă a omului la Dumnezeul Trinitar şi Unic şi la legile Sale, prin Isus Cristos, în Spiritul Sfânt. Este relaţia omului cu Dumnezeu, făcută din iubire, respect, libertate şi gratuitate. Sfinţenia se exprimă în forme multiple, atât la nivel personal cât şi în Biserică:

  • Sfinţenia este adevărata sărăcie (Mt 5,3): sfântul se goleşte de propriul eu pentru a-I face loc lui Dumnezeu, nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu. Adevărata sărăcie, de fapt, e lepădarea de propriul egoism. În lepădarea omului se manifestă sfinţenia lui, care nu are nimic de-a face cu măreţia umană. Lepădarea de bunurile materiale e secundară: la ce foloseşte să fiţi săraci material, dacă sunteţi plini de voi înşivă, de aroganţă, de propriile idei?  
  • Sfinţenia e adevărata înţelepciune şi cunoaştere, pentru că cel care trăieşte cu Cristos în Dumnezeu, primeşte gândul lui Cristos, în care stă scris că „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Col 2,3). Adevărata cunoaştere constă în cunoaşterea lui Dumnezeu, şi înţelept e cel care-L caută pe Dumnezeu. Dacă sunteţi uniţi cu Cristos, sunteţi învăluiţi în Spiritul Sfânt şi nu aveţi nevoie să-L studiaţi pe Dumnezeu pentru a-L cunoaşte, pentru că El însuşi vi se revelează în profunzimea spiritului vostru.
  • Sfinţenia este puterea dumnezeiască ce se manifestă în omul pe deplin unit cu Dumnezeu. Ea depăşeşte slăbiciunea omenească, mai mult, „se bucură” să locuiască în cel care-şi recunoaşte propriile limite şi rămâne umil înaintea lui Dumnezeu (2Cor 12,9). Adevăratul creştin e cel care-I permite lui Isus să trăiască şi să acţioneze în el, iar adevărata comunitate creştină e cea fondată pe prezenţa vie a lui Isus în fiecare membru şi în comunitatea însăşi. Prezenţa lui Isus cel Viu este puterea adevărată a creştinului şi a Bisericii, din faţa căreia Satana fuge (Fil 1,12-26).
  • Sfinţenia este comuniunea adevărată, pentru că vă face să-i iubiţi pe toţi, chiar şi pe duşmani. De fapt, vă eliberază de egoismul din care provine frica de ceilalţi. Cine trăieşte sfinţenia nu se teme de duşmani, şi ştie să întindă mâna chiar şi adversarului; nu se teme să piardă ceva, pentru că posedă Totul, care este Dumnezeu. În acest fel, poate să meargă înspre toţi, buni şi răi, fără frică (Mt 5,43-48).
  • În sfârşit, sfinţenia e puritate adevărată, pentru că cel care trăieşte în Dumnezeu evită ceea ce e necurat, nu din constrângere, ci ca o alegere naturală: nu se poate trăi în compania lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să slujeşti diavolului; înţelegeţi voi singuri că una o exclude pe cealaltă. De aceea, drumul sfinţeniei e mereu un drum de purificare, care vă conduce, pas cu pas să alegeţi binele şi să respingeţi răul. Vă face autentici, limpezi, oneşti (Mt 6,22-24).
  •  Dragi fraţi şi surori, străduiţi-vă din toate puterile să fiţi sfinţi! Sfinţenia e la îndemâna tuturor. Dumnezeu vă cere doar să doriţi sfinţenia şi să vă puneţi la dispoziţia Sa cu generozitate. Dacă faceţi aceasta, Dumnezeu începe să lucreze în voi şi vă transformă: transformă gândul vostru şi viaţa voastră, care devine sfântă. Amintiţi-vă, însă, că sfinţenia nu e o lucrare omenească, ci dumnezeiască, nu provine din eforturile voastre umane, chiar dacă este nevoie de colaborarea voastră personală şi de bunăvoinţă.

Dumnezeu vă cheamă fără încetare şi în multe moduri pentru a deştepta amintirea din spiritul vostru, şi aşteaptă să-I răspundeţi. Dacă spuneţi un da puternic şi sincer, Spiritul Sfânt, Sfinţitorul, care vă duce la desăvârşire, Îşi începe lucrarea Sa. Vă conduce la sfinţenie, chiar şi prin încercări; ele sunt necesare pentru a întări decizia voastră. Vă pune la încercare, dar vă dăruieşte darurile Sale. Încet-încet, vă umple de roadele Sale: iubire, bucurie, pace, tandreţe, răbdare, umilinţă, fidelitate, blândeţe, stăpânire de sine (Gal 5,22). Începeţi, deci, să-L ascultaţi pe Dumnezeu şi permiteţi-I să trezească în voi viaţa Sa!

Luaţi exemplu de la vieţile sfinţilor care au trăit înaintea voastră şi care au ajuns în slavă, dar nu încercaţi să-i imitați. Fiecare sfânt are propria sa originalitate, aşa cum fiecare din voi o are pe a sa. Nu fiţi copia urâtă a altcuiva, ci fiţi voi înşivă, aşa cum sunteţi înaintea lui Dumnezeu. Oferiţi-vă Lui, pentru ca El să facă să strălucească originalitatea voastră în poporul lui Dumnezeu; fiecare dintre voi e inimitabil şi de neînlocuit! Încercaţi să înţelegeţi acest lucru.

 Nu faceţi idoli din sfinţi! Adesea, sfinţii sunt mai invocaţi decât Dumnezeu, şi mulţi cred că miracolele le fac sfinţii. Nu, fraţii mei, sfântul este doar un instrument prin care curge sfinţenia lui Dumnezeu; e o scâteie, dar nu e Focul, e o sclipire, dar nu e Lumina, e o rază, dar nu e Soarele. Numai Dumnezeu e Sfânt, noi toţi suntem fiii Săi, creaturile Sale; putem reflecta chipul Său, însă numai Dumnezeu e Dumnezeu.

Biserica e chemată astăzi să redescopere sfinţenia ca misiunea sa principală, de la care derivă toate operele sale. Dacă Biserica nu manifestă sfinţenia Dumnezeului Întreit şi Unic, ea nu mai este Biserica fondată de Isus; ea se reduce la o organizaţie de binefacere fondată pe ideile sau pe eforturile omeneşti. Biserica, care este poporul lui Dumnezeu, îşi are fundamentul în sfinţenia Domnului Său şi e chemată să facă vizibil chipul lui Cristos fiecărui om.

Biserica are nevoie de Preacurata Fecioară Maria, care este Mama Bisericii şi de sfinţenia Sfântului Iosif. Ei vegheau asupra casei din Nazaret aşa cum veghează acum asupra Bisericii, care este casa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. E indispensabil şi e drept să ne unim mistic cu inimile lor, inimile cele mai apropiate de Inima lui Isus.

Sfinţenia Bisericii e unicul semn de speranţă pentru Pământ, şi marchează drumul înspre Noua Creaţie. Atunci când oamenii de bunăvoinţă bat la porţile Bisericii, ea ar trebui să răspundă învăţându-i pe toţi calea credinţei, a speranţei şi a iubirii; de aceasta are nevoie omenirea voastră. Casa lui Dumnezeu, care este Biserica, nu are nevoie de aur şi argint (Fap 3,6), pentru că deţine deja comoara cea mai mare din Univers: sfinţenia. Aceasta este comoara care i se cuvine, după cum stă scris: „Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne, în toată vremea“ (Ps 92,5).

Fraţii mei, străduiţi-vă, deci să îmbogăţiţi tot mai mult casa lui Dumnezeu! Nu veți duce lipsă de ajutor.

Vă binecuvântez, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt.“

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame